Blogutzu lu Dana

Imi propun acum sa inchei ciclul de reflectari asupra propriei persoane. Simt ca am crescut in perioada aceasta. M’am analizat mult, am observat multe aspecte ale gandirii si personaliatii mele. Cu siguranta mi’a fost benefica aceasta perioada pentru ca m’am schimbat.. in bine. Sau cel putin urmeaza sa ma schimb treptat. Am primit o noua perspectiva asupra a ceea ce vreau de la viata asta si de la mine, in primul rand. Am scos la suprafata amintiri si evenimente asupra carora nu mi’am permis sa reflectez pana acum. Mi’am bocit mortii si sunt pregatita sa merg mai departe si sa infrunt alti morti. Poate ca voi fi mai norocoasa, voi invata sa privesc altfel oamenii, prieteniile mele, voi avea mai mult curaj si vointa sa imi duc visele la indeplinire.

Am fost foarte sensibila cand eram mai mica. Pe masura ce au trecut anii m’am facut mai tare sau am invatat sa ascund cand ma durea ceva: prin tacere, replici sau sarcasm. De vreo doua zile, mai ales azi, s’au intamplat multe chestii care le consider nedrepte dar m’am suprins pe mine prin detasarea cu care le’am privit. Sange rece si zambet sincer… ok, poate putin batjocoritor, dar e un inceput. Nu stiu daca e o stare temporara, dar ma simt puternica.

Deasemenea, ma gandeam sa renunt la blog. Saptamana asta e o luna de cand am blog. Dar nu, ma gandesc sa ii dau o perspectiva si blogului. Imi gasesc  o orientare specifica, ma gandesc la filosofie sociala. Nici nu stiu daca exista asa ceva, dar sintagma asta oglindeste cel mai bine cam la ce ma gandesc. Imi place mult, imi place sa dezbat un subiect, mai ales cele sociale. Poate le va placea si altora..

Am gasit cauza depresiei in care am fost atata timp. La un anumit nivel cred ca o stiam dintodeauna dar era doar o idee, nu eram constienta cu adevarat. Mi’am dat seama ca stima mea de sine atat de scazuta nu se trage din lancezirea mea la nivelul de jos, in randul ratatilor si nefericitilor, ci mediocritatea. Mediocritatea nu este sau nu cred ca ar trebui sa fie formata din oamenii care nu sunt nici buni, nici distrusi… ci din oamenii care pot si nu fac. Sunt una dintre ei. Am avut nenumarate ocazii pe care nu le’am fructificat. Le’am lasat sa treaca. Am un creier relativ functionabil, un corp relativ sanatos, doua maini (relativ, sunt stangi amandoua), doua picioare, casa, masa si parinti. Toate constantele de care aveam nevoie ca sa ajung cineva. Cineva fiind o persoana ca si cei la care eu ma uit smiorcaita, oftez si ii pun pe un piedestal ca si cum ei sunt ceva ce eu nu voi putea ajunge niciodata, sunt nedemna de ei. Poate asa o fi, dar problema e ca nici nu am incercat sa fiu. Aveam tot ce imi trebuia si nu am profitat. De exemplu, ii invidiez pe cei care sunt buni la matematica. Mie imi place matematica, problema e ca in toti astia patru ani de liceu nu mi’am facut o singura tema. Nu am invatat nimic. Mai am doua luni si sunt pe punctul de a’mi pica bacu la mate. O alta categorie invidiata sunt cei care se inteleg bine cu parintii. E adorabil sa auzi un baiat vorbind frumos de mama lui. Ai mei, parintii, au fost langa mine 19 ani si in tot timpu asta nu am reusit sa avem o relatie puternica, macar buna. Desigur, sunt lucruri care nu le pot eu schimba, dar cu siguranta nu am incercat destul de tare.

Pentru multi, perioada liceului este pusa deja in sertar la naftalina, iar problemele mele par atat de neinsemnate in ochii lor. Am gandit asa. Ca de fapt nu conteaza, ca liceul inseamna patru ani copilarosi in care trebuie sa te distrezi, ca vine viata grea si cu responsabilitati. M’am distrat in astia patru ani, cum, pot spune asta cu toata convingerea, alti adulti nu au facut’o toata viata lor. Am citit carti, imi place literatura, dar la ora de romana eu primesc 7, pentru ca NU am citit Morometii desi am fost in stare sa fabulez si sa fac un rezumat de toata frumusetea numai din ce am auzit la ore… alea la care am fost. L’am citit in a 3′a, dar cine isi mai poate aduce aminte de atunci daca pe Balosu il chema Victor sau Tudor? …

Gandirea asta m’a distrus. Unii o numeau matura, pentru ca preocupari importante aveam, insa .. fiecare lucru trebuie facut la timpu lui. Daca am fost in liceu, asta inseamna ca trebuia sa invat, sa imi dezvolt mintea; in loc sa citesc Coranul trebuia sa citesc romanele din bibliografia pentru  scoala. Asa ca iata’ma aici, uitandu’ma la mine aproape cu dispret. Parerea superiorilor tai, pe care intodeauna ii ai langa tine, doar ca sunt altii la fiecare perioada de varsta, conteaza foarte mult. Parintii cand esti mica iti spun ca esti o printesa, si te fac cea mai fericita persoana, apoi cuvantul invatatoarei ajunge sa fie mai de incredere decat a parintilor, apoi sunt profesorii, prietenii si in cele din urma Sheful. E mult mai neplacut sa se uite profesorii, superiori mei, cu dezamagire “Saraca fata, iresponsabila, nici macar nu se chinuie” decat daca s’ar fi uitat cu compatimire “Dragul de el, macar face ce poate..”

Incerc acum sa salvez ratza de la innec. Normal, as putea sta comod in fotoliu in continuare, sa copiez la bac si sa il trec cu 6, sa intru la faculta ca si toti ceilalti si uite asa mai departe. Dar am sa incerc sa nu mai sar peste perioade pe care le consider neimportante. Nu pot da timpul inapoi, dar pot recupera. Macar pe ultima suta de metri ma vor preocupa materiile neimportante, cu care nu am sa ma mai intalesc niciodata. Si ce daca? Voi avea satisfactia ca am avut un domeniu unde am fost buna.

Asa ca voi mai trece un punct pe lista solutiilor egzistentiale. Am sa fac mate in fiecare zi.

Cat de simplu pare acum totul…

Am auzit ca diateza reflexiva inseamna de fapt ce se intampla in Romania. Exemplu :

“S-au furat 20 de saci de cartofi” “Cine i-a furat?” “Nu, S-AU furat!”.

Prin deductie, Diateza Reflexiva e de fapt organismul malefic din spatele patratelului, sau a conservei de peste in care suntem obligati sa gandim. E mama societatii. Ce e societatea? Societatea e vinovata pentru ca eu merg seara la culcare cu gandul ca sunt o ratata, ca nu fac nimic bun, ca nu am viata, ca stric oxigenul celorlalti prosti mai docili ca si mine. Ea este societatea… pe langa ca ne fura cartofii.

Oamenii se conformeaza normalului. Am oroare de starile de furie, manie ale oamenilor. Ma sperie, dar cred ca acelea sunt singurele momente in care omul iese din parametrii impusii de “normal”, si injura.

Daca haosul, pe care minunata Diateza Reflexiva il considera rau, ar domina gandirea noastra, am fi capabili sa evoluam. Sa participam cu originalitatea gandirii noastre la dezvoltare. Daca trebuie sa gandim cu totii in conserva, e ca si cum ar gandi unul singur. Daca ar gandi progresiv si independent toate miliardele de oamenii…

As vrea sa pot avea convingerile mele proprii fara sa trebuiasca sa infrunt priviri sfidatoare, batjocoritoare, fudule si neincrezatoare… oamenii sunt si ei victma diatezei diabolice si parerea lor ma afecteaza oricat de mult as vrea sa nu fie asa. Iata-ma ca zac in fotoliul de la calculator cu capul pe cotiera si gandul aiurea, neputand sa ma bucur de nebunia mea sau  criza sau chestie psihologica de varsta sau cum SE numeste asta, incercand sa-mi gasesc o bucurie in viata.

Stiu, voi accepta peste ceva vreme societatea si normalul, am sa ma conformez, voi termina o facultate, voi avea o cariera onorabila, voi purta riduril si o fata lunga, voi avea la 40 de ani o silueta de invidiat si un zambet delicat de femeie blanda, dar copilul indraznet si “zalug” cu mi-a spus cineva odata ca sunt, se va trezi iarasi. Cand? atunci cand ma voi pensiona. Si nu voi avea ce face toata ziua. Exact ca si acum.. ma voi simti iarasi inutila si cariera mea stralucita va fi  o alta picatura in ocean in contextul uriasei multimi de oameni care si-au facut veacu pe acest pamant. Ha! deci ce-am rezolvat? M-am dizolvat in neutru..

Intre timp, sunt tot pe fotoliu. La fel de losera. Urmeaza partea care imi place… lumea mea imaginara. Am o casa langa lac, nu am nume. in lumea mea traiesc o zi de cate ori vreau eu. Daca vreau sa fie ieri, este iarasi ieri..cu 8 apusuri si  5 rasarituri pentru ca eu decid cat e ceasul. Cretinul care a inventat timpul cronologic si impartirea pe ani nu s-a nascut inca. In visul meu, traiesc acceasi clipa de cate ori vreau. De o mie de ori… de fapt, o singura data. O data lunga…

luni, 24 martie, ora 11 p.m.

 In general eu ma uitam la un film la ora asta, sau eram in oras sau amandoua. Insa acum, tocmai m-am trezit. Da, am dormit inainte. De fapt, dorm de cateva zile, pentru ca am febra si sunt bolnava de numa. Cred ca si delirez cateodata. Ce e cert e ca ma iau la hartza cu toti si las comenturi aiurea pe bloguri.  Deasemenea, ma munceste gandul de a-mi scoate amigdalele. Acum, am un moment de luciditate. Tot vreau sa imi scot amigdalele, dar luciditatea consta in faptul ca m-am trezit. Am avut 2 revelatii.

Prima revelatie:

Ofera raspuns la toate problemele mai sus mentionate. Chiar si depresia adanca din ultima vreme. Simt firul ierbii mai aproape. Mintea mea creaza scenari in care sunt in carantina, sau lesin la  tabla in ora de chimie. Problema e ca nu am lesinat in viata mea.  Cred ca am sa mor. Sigur am sa mor. Acest moment de luciditate este sansa mea de a-mi face rugaciunea, curat in camera si testamentul.

Colectia de pantofi i-o las lui tati pentru ca s-a chinuit sa ii numere. Si a platit pentru ei. Cartile ar trebui sa le aiba maica’mea si sor’mea poate vor incepe sa citeasca ceva. Lui frate-meu ii lasa placa de snow si placa de intins parul. Si hoodies-urile. Si colectia mea de martisoare, ca sa le dea in anii viitori la profesoare. Calculatorul il donez celui care vrea sa valideze teoria haosului.  Tot lui ii las si creierul meu.

Marius mi-a cerut buna dispozitie. I-o las lui toata care a mai ramas sau am avut-o vreodata.

Imi donez toate organele. Inima e in conditii foarte bune, dar despre ficat nu sunt  sigura. Chiar si sangele ar trebui donat tot, pentru ca tine departe tzantzarii. Am o grupa sanguina nemaintalnita.

Ultimul drum:

In cele din urma, vreau sa fiu incinerata si cenunsa mea sa o aruncati in chiuveta pentru ca nu ar fi suficienta pt raurile si vantul din multele locuri in care as fi vrut sa ajung. Daca voi avea parte de ceremonie funebra, si va participa cineva, nu  are voie sa poate negru sau sa planga.  Lalele si culori de primavara. Am trait o viata fericita.

(de ce oare am presupus ca v-a plange cineva? de fericire poate… exista dreptate, se mai duc si prostii)

ps: revelatia nr 2 era despre cum voi face eu sa particip la o competitie in rusia, dar datorita primei revelatii nici nu se mai pune problema de asa ceva.

E melodia lui Josh Groban care am ascultat-o mult zilele astea.. impreuna cu altele de felul acesta. Mi-e dor de niste prieteni. Azi nu sunt puternica, nu am reusit face fata ironiei vietii.  Cred ca primavara imi afecteaza starea de spirit… nu doar a mea, ci si a tovarasilor mei. Discutam azi si eram prinsi cu totii intr-o stare de melancolie grea, ne aduceam aminte de relatiile pierdute, prietenii buni disparuti din senin, iubiti, iubirile noaste copilaresti…

Eu si ei suntem rasa pura de sangvinici citadini, iar discutiile noastre de azi ne-ar fi  dat de gandit, daca nu am fi fost prea prinsi in fluxul memoriei si melancoliei..

Mi-am permis  sa meditez aiurea toata ziua si totusi nu am gasit inca raspunsul intrebarea ce mi-o pun poate cel mai des: De ce apar unii oameni in viata ta, inveti sa te deschizi in fata lor, le faci loc in tine, incepi sa tii la ei….iar apoi…  dispar… uite asa..

Ma simt obosita.